Iubirea ca tapet

Pe drumurile vieții, tot mergând,
Am întâlnit povești nenumărate,
Și am trăit și desfrânatul gând,
De-a crede în idei pe jumătate.

Am tot trecut, ca fluturele-n zbor,
De mult prea multe ori din floare-n floare,
Să uit că sunt un simplu trecător
Spre ziua-n care, impasibil. moare.

Dar într-o zi, văzând că mi-au ucis,
Ideea ce-o păstram ca o speranță,
Cei care știu să fure orice vis,
Am înțeles ce-i clar, cu relevanță.

Dacă iubirea-i târg, e indecent,
Nimic din ea nu are doar valoare,
Din timpuri vechi ea e un precedent,
Doar oamenii sunt cei ce-s noi soare.

În vremurile-acestea tot mai noi,
În contra firii se impun accente,
Redefinirea unui simplu doi
Aruncă pe sub preșuri argunente.

Sub replici de un fel, sau de alt fel,
Stau bine și orgoliul și prostia,
Căci în absurdul unui nou model
Ne punem la vedere nebunia.

Vechiul desfrâu e azi un simplu joc,
Fără decoruri, fără de efecte,
Cu mult prea implicatul reciproc,
Stupidități absurde și suspecte.

Iubirea-i azi un colorat tapet
Aranjament cu iz de ambianță
Mereu schimbat, complet sau incomplet,
Când nu mai are rost și relevanță.

Uitând de amintire

Nici amintirea nu te mai păstrează,
Ești doar măsura timpului trecut,
Din tot ce-a fost nimic nu mai contează...
Cândva, atât mai știu, te-am cunoscut...

Te-am cunoscut și-am fost părtași la fapte
Ce-au dat, prin cumul, vieții sens real,
Din miez de zi, dar și din miez de noapte,
Clădeam, cu mult îndemn, un ideal.

Visasem, mi-amintesc, un drum în viață,
Pe care să-l avem ca pe un tot,
Să spargem, la nevoie, copci în gheață,
Ferindu-ne de-al gerului complot.

N-am nici un gând, acum, să îmi aducă
Din lumea-n care ești, mai multe vești,
Privirea înspre tine, azi, îmi e caducă,
Știu clar că, rușinos, îmbătrânești.

Cândva creșteai știind că-mi ești privire
Și adevăr nicicum de izgonit,
Și-mpreunare-n pură fericire,
Spre rod firesc, precum era menit.

Cerul senin nu se știa-n furtună,
Chiar dacă unii de furtuni vorbeau,
Urcam, pe vârf de munte, împreună,
Tu, stelele-mi spuneai, că ne priveau.

Nici unui gând nu pot să-i dau motive
De a-mi reda, o clipă, trupul tău,
Ca-ntr-o oglindă, fără perspective,
Văd anvergura prăbușirii-n hău.

Te-am cunoscut cum nimeni, niciodată,
Nu va putea oricât își va dori,
Te simt, în tot ce faci, prea încordată,
Știind că minți când spui că poți iubi.

Îmi ești acum detaliu fără formă,
Ceva ce-mi amintește de trecut,
Și care, zi de zi, se tot transformă
Într-un neant de-a dreptul absolut.

Ferirea de numire

M-ai întrebat, cândva, ce-i dat să fim,
De vom avea de mers până departe,
În viața-n care dat ni-i să trăim,
Între reper de naștere și moarte...

Greu nu-i deloc să-ți ai și tu răspuns,
Dacă aduni din spusele-ți cuvinte,
Că adevărul, chiar de s-a ascuns,
Singur s-a pus în ce ți-a fost în minte.

Tot ce întrebi, de încă nu-i, va fi,
Chiar dacă, piedici, drumu-mi mai oprește,
Dar viața nu-și permite-a se opri,
Grăbită nu-i, dar nici nu-ncetinește.

Acum gândim că stăm mai mult în loc,
Sfidând pornirea ce deja așteaptă,
Nedeslușind, sub nori de fum, un foc
Ce-i salt spre zbor sau doar un pas pe treaptă.

Vom fi, curând, ce dat ne e să fim,
Mai mult decât se crede că se poate,
Porniți înspre un tot, dar anonim,
Ca mai apoi, spre alții, chiar de toate.

Din prevalența sensului concret,
E mult prea clar că nu sunt bariere,
Și fi-va totul limpede, complet,
Accentuat de-a visului putere.

Știuți vom fi de, simpli, buni amici
Dar bănuiți de viață împreună,
Cu viitorul, zi de zi, complici,
Fugari, în plină noapte, din furtună.

Și mulți, în fel și chip, ne vor numi,
De tine vor vorbi că-mi ești amantă,
Iar mie mari greșeli îmi vor găsi,
Găsindu-mă și fire arogantă.

Până la urmă totu-i denumit
Că toate, omenește, au un nume,
Și pus într-un tipar predefinit
Cu înțeles sumar, voit anume.

Eu însă mă feresc să denumesc,
Tot ce va fi, că-i dat, oricum, să fie,
Trăind-o, pas cu pas o voi descrie,
Timp doar să am, destul, să te iubesc.

Himerica damnare

Acum, iubito, că suntem amanți,
E timpul să uităm de-această lume,
Să spunem adevărului pe nume,
Și să plecăm, din nou, printre atlanți.

Nici n-apucasem drumul tot să-l fac,
Nu se știa nici de-am s-ajung la tine,
Și-am auzit că se vorbea de mine,
Și mai spuneau că-n nici un fel nu-ți plac.

Am auzit, cum nu credeam s-aud,
Povești cu fapte ce n-au fost făcute,
Meschinării, de-a dreptul absolute,
Cu sensuri ce, prin sensuri, se exclud.

Vom auzi că suntem nu știu cum,
Și vânători ai unor mari himere,
Sau că, întreaga noapte, în tăcere,
O vom trăi-n uzură și consum.

Puțini știind, în speță, ce suntem,
Cu greu va fi cuiva să înțeleagă
Că nu doar fapta nopților ne leagă,
Ci mult mai multe, în comun, avem.

Venim de peste timp, ca argument,
În contra celor care cred în moarte,
Și-a celor care spun că ea desparte
Indubitabil, clar și elocvent.

Le suntem noi un rău fără contur
Veniți din lumea, ce o cred perfidă,
Închipuindu-și marea Atlantidă
Prin felul lor, malefic și obscur.

Așa că dacă tot suntem amanți,
Putem avea întreaga libertate
De a trăi, făcându-le pe toate,
Chiar de-a pleca, din nou, printre atlanți.

Păgâna alunecare

Plouă păgân, la meteo, incert,
Se-anunţă că e grav că e urgie,
Iar vântul cântă, dă concert,
Dar cine l-a compus nu-i dat să știe.

Privesc pe geam și mai nimic nu văd,
Doar umbre de lumini și felinare,
Restu-i ascuns de parcă un prăpăd
A dus orice speranță-n disperare.

E totul ud, nici vântul nu-i uscat,
Nici n-are timp de-atâta dor de ducă,
Crezându-se viteaz înaripat,
Vânând, fără răbdare, o nălucă.

Și ochii-mi fug, o clipă, înspre cer,
Părându-mi coborât și prea aproape,
Mijlocitor stihiilor ce-n ger
Ploi nu îngheață, dar îngheață ape.

Absurd mereu și, iarăși, fără sens,
Arunc spre orizont câte-o privire,
Recunoscând că doru-mi e imens,
Dor de firesc și dor de revenire.

Sunt un arcuș atras de portativ,
Dar rătăcit în căutări de rime,
Gonit de ploi ce cad ostentativ,
Și biciuit, de vânturi, cu asprime.

Alunecat îmi simt banalul mers
Între plecări și-ntoarceri spre acasă,
Pașii îmi merg, de multe ori invers,
Să-i controlez, de mult, nu mă mai lasă.

Plouă păgân, mă simt și eu păgân,
Când stropii ploii lunecă pe gheață,
Iar eu de-abia mai pot să îmi îngân
Dorința de-a trăi această viață.

Măsură de interes

Ne măsurăm cuvinte din mers,
Le-adăugăm, în coadă, o balanță,
Le regândim, de multe ori, invers,
Lipsiți de necesara cutezanță.

Legându-le de scop și interes,
De un departe ce îl vrem aproape,
Punem pariu pe minimul succes
Ca să putem sări peste etape.

Cu teamă, cu idei de împrumut,
Le căutăm model de domolire,
Le inventăm o bază în trecut,
Mult doritori de grabnică-mplinire.

Negându-le puteri de sens real,
Prin reprimarea formelor vulgare,
Ieșim și noi, cu ele, din normal,
Fiind mereu subiect înspre negare.

Oprind orice îndemn pornit din noi,
Le punem, cu motivul față-n față,
Le învățăm să-și pună-n cap noroi,
Spunându-ne că mintea ni-i isteață.

Rostindu-le cu teamă, ori dispreț,
Voindu-le efect care frapează,
Uităm că e destul un gând răzleț
Și-ajungem într-o altă ipostază.

Dar măsurăm, continuu măsurăm,
Cuvintele ce par prea însemnate,
Grăbindu-ne, mereu, să ne-ntrebăm
De ce, greșind, tot ele-s vinovate...

Efemera nepăsare

De ce să-mi pase că-n atâta ger
Sunt zilele atât de aiurite,
Că ninge fără sens și efemer
Peste câmpii de viață părăsite?

În lumea-n care totul e concis
Și-nvățătura mare-i în citate,
Mă simt trăind absurdul compromis
De-a-mi vinde omeneasca libertate.

Mă mir că mai avem un calendar,
Iarna, e clar, că nu îl mai respectă,
S-a-nghesuit spre treceri de hotar,
Temându-se de-o vină indirectă.

Iubirea-i astăzi gestul condamnabil,
Al celor ce trăiesc fără rușine,
Fără respect de tot ce-i profitabil,
Singurul mod de-a merge înspre bine.

De ce să-mi pese când un gând stingher,
Venit din lumi ce nu ne sunt știute,
Mă fac să spun că totu-i efemer,
Și visele sunt drumuri abătute?

Urcarea când văzută-i ca abis
Nu-s de mirare bețele din roate,
Încep să înțeleg de ce-s omis
De cei ce spun că ei le știu pe toate.

Și zbaterea-i mai multă și-n zadar,
Dar nimănui nu-i pare circumspectă,
Iar lumii, în conceptul unitar,
I se prezintă ca fiind perfectă.

Deja-i prea mult când totu-i rezonabil,
Cu traiul printre sensuri clandestine,
Omul e-acum un ins inabordabil,
Temându-se de toate, chiar de sine.

De ce să-mi pase că ajung șomer,
Contrabandist de gânduri ilicite,
Când clar îmi e că-s totuși efemer
Și-s visător de vise răvășite.

Azi, altfel

Azi drumul nu-ți mai este cum ți-a fost,
Cu mult mai mult îți este prin dorință
Și prin fireasca ta făgăduință
De-a vrea să știi, întreg, al vieții rost.

Din așteptarea unui timp frumos
Ți s-a născut, ca simplă fantezie,
Ideea de-a trăi cu bucurie,
Pasul, văzut cândva, periculos.

Chiar vieții, într-o seară, te-ai furat
Voind, de ce îți e plăcut, din nou să-ți pese,
Trăirile să nu-ți mai ții în lese,
Ca dar să știi că unui om te-ai dat.

Și chiar, îți mai spuneai, că n-ai temei
Minții să-i lași părerea de pe urmă,
Să-ți iei alt drum decât întreaga turmă
Ce-aruncă blam pe astfel de femei.

Însă ceva, ce nu ți-i dat să știi,
Te-a pus să stai, cu viața ta în față,
Și cu a lumii vorbă plimbăreață,
Cu firea ta, cu ce voiai să fii.

Și-așa ai prin curaj pentru un gest,
Un pas spre adevăr și libertate,
Dând viselor normala claritate
De adevăr și, cumva, de protest.

Pe drum de viață, într-un tot firesc,
Ai reușit să pleci, întru schimbare,
Ieșind, într-un sfârșit, la drumul mare,
Ca să-ți accepți destinul omenesc.

Mie, continuă iertare

Îți sunt, așa cum spui, un greșitor,
Ca privitor spre Ceruri și spre stele,
Prea mult, spre nicăieri, căutător
Și obosit de multe gânduri grele...

Chiar și de mine uit, mereu mă prinzi,
Și crezi că uit, cu mult mai mult, de tine,
Temându-te, prea repede te-aprinzi,
Ca să-mi arăți că-ți este greu cu mine.

Și tocmai când e focul mai în toi,
Te-mpaci și-mi cauți fapte de-mpăcare,
Ca să mă-nveți ce-nseamnă viața-n doi
Când norii fug, seduși de-nseninare.

Dar iar apoi, văzându-mă cum plec,
Seducător al umbrei de lumină,
Temându-te de alt, și alt, eșec,
Îmi dai motiv să știu că sunt de vină.

Nu știu de unde știi, când mă împart,
Și fac, tăcut, navete clandestine,
Pe drumuri care, merse, ne despart,
Dar, prin recul, m-aduc mereu la tine.

Cu greu puteri îmi am să te opresc,
Căci îmi devii, firească motivare,
Fiindu-mi dar, să pot să te iubesc,
Fiindu-ți dar, iubit întru iertare.

Vei vrea să plec, dar tot mi te vei da,
Ai să mă cerți mereu, și-ai să mă ierți,
Vei vrea să știi că ești femeia mea,
Și eu al tău... Să poți să mă tot cerți!

Confuzie de așteptare

Din când în când am gândul către tine
Nu pot să-l întrerup ori domolesc,
Îmi spune că defel nu îți e bine,
Că prea puține-ți ies în mod firesc.

Ajung, de-atâtea ori, să nu îmi pese,
De ceea ce, în jurul meu, ar fi,
Știind că pașii tăi nu fac progrese,
Că-i simți prea grei și-ncepi a obosi.

Uitările nu-mi stau, deloc, aproape,
Mi te-amintesc, și tot ce ți-am promis,
Dorul de tine-n amintiri încape,
Dar noaptea-mi ești mereu prezentă-n vis.

Eu nu te-ntreb, dar stau în așteptarea
Clipei în care n-ai să te ascunzi,
Și-n care-ți vei învinge ezitarea
Știind că nu mai ai ce să confunzi.

De ani te zbați, dar încă ești departe
Pe drumul care-l ai, nu prin destin,
Deși doar acceptarea te desparte
De a-ți trăi succesul pe deplin.

Tăcerea-mi nu-i deloc o împăcare
Cu trecerea în ritm prea mult alert,
E doar o nefirească așteptare
În care, timp îmi am, ca să mă cert.

Și mă tot cert, motiv fiind tăcerea
Supusă unei lipse de curaj
De a-mi găsi, într-un sfârșit, puterea
Spre luptă cu absurdul, mult, blocaj.

Motive nu-mi găsesc, și-mi cer iertare
Doar pentru timpul, mult prea mult, trecut,
Și-mi recunosc, trăiesc în nerăbdare,
Grăbindu-mă să nu mă dau bătut.

Timpul e scurt, dar gândul înspre tine
E tot mai des și, dintr-odată lung,
Îmi este semn că vreme nouă vine,
Dar trebuie, la tine, să ajung.

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

Relevanta dăruire

Tu nici nu știi când spun că îmi ești dor,
Și nopții-mi ești motiv de adormire,
Iar, dacă-n zori, am gând să nu mai mor,
Nu știi că-mi ești dorință de trăire...

Ca-n vis te văd, știind că nu e vis,
Ci doar, din viitor, o amintire,
Nu mă surprinde... Îmi ești dar promis,
Ca să aflăm ce-i viața-n nemurire.

Chiar și lumescul pas, e dat firesc,
Oricât acum gândești o-mpotrivire,
Îți spui că mulți doar asta își gândesc,
Zicându-ți că-i o simplă amăgire.

Dar dincolo de toate, important,
Nu-i doar ideea ta de dăruire,
Normalul este mult mai relevant,
E chiar completa noastră definire.

Zile și nopți, și multe alte nopți,
Ne vor fi drum de nouă-nsuflețire,
Și mă vei vrea în tine, să m-adopți
Ca să mă știi surprins de revenire.

Așa va fi, așa am să-ți rămân,
Trecând, în doi, un prag spre altă viață,
Vei fi să naști, pe mine, cel bătrân,
Clipei redat de fapta-ți îndrăzneață.

Îmi este dor, și știu că tu nu știi,
Nici nu mă crezi, în orice fel ți-aș spune,
Sunt însă prea convins că ai să fii,
Surprinsă că ți-e dat să fii minune.

Sugestiva-ntâmpinare

De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.

Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.

Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.

Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.

Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.

Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.

Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.

Final de rol

Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.

N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.

I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.

S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.

Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.

Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...

Simțitire de fruct oprit

Am tot simțit, în noapte, mâna-ți fină
Cum, peste mine, a trecut, în vis,
Fugară, motivantă, chiar divină.
Dar s-a oprit sub semnul interzis.

A stat o clipă-n loc, să își revină,
Să înțeleagă ce îi e permis,
De va purta nevinovata vină
Că nu s-a rezumat la compromis.

Știind că poate ceva să survină,
Dar și știind că totu-i e admis,
Dorinței i-a dat drept să intervină
Înnobilând-o printr-un gest decis.

Și-a fost, firesc, să cadă o cortină,
Lăsând vederii orizont deschis,
Precum o clară rază de lumină
Ce duce drumul până-n paradis.

Părea că visul nopții se termină
Și-a fost o simplă punte spre abis,
Intrând într-a speranțelor rutină,
Sperând că-mi este orice gând permis.

Vederea zilei îmi era senină,
Iar adevărul nu-l pot spune-n scris,
Că tu erai de vină și divină,
Și fruct oprit... Păcat, real, comis...

Adevăr lipsit de calapod

De adevăr nu pot să mă desprind
Oricât îmi vrei impus un mod de viață,
Oricât mi-arăți că-n zori de zi e ceață,
Sau stelele ce cad în gol, pierind.

Eu știu că-n zori îmi am întâiul gând
Ce o întreagă zi îmi rostuiește
Drumul spre fapte simplu mi-l pornește
Idei contrare vieții alungând.

N-am adevăr cu formă și măsură
Mulată pe al clipei calapod,
Și nici nu-l vreau pentru a fi comod,
Sau doar că-l știu punându-mi pumnu-n gură.

Mi-ai vrea, de multe ori, ceva schimbat,
În formă sau în mod de acțiune,
Că-i ideal cam tot ce mi se spune,
Sau chiar să cred că totul s-a-ntâmplat.

N-am cum să caut iarăși o cărare
Ferindu-mă de-al zilei jar aprins,
Numindu-mă, de facto, neînvins,
Și că departe-ajung, că drumu-i mare.

M-ai vrea grăbit când nu mă mai grăbesc,
Însă ai vrea să fac mai multe-n grabă,
Chiar să și tac de unii mă întreabă
Ce știu, ce fac, ce cred, ori ce gândesc.

Nu pot, și nici n-am cum, să mă desprind
De ceea ce sunt eu, cuprins în mine,
Și, fără vrerea mea, îmi aparține,
Mereu la fel când sunt văzut trăind.

Preemțiunea fundamentală

Definitoriu timpul e trecut,
Dar faptele-s dovadă și amprentă
Al gândului ce amândoi l-am vrut,
Ca amintire-a vieții, inerentă.

Avându-mă, vei vrea să mi te dai,
La margine de noapte și de lume,
Dintr-un cuvânt să facem colț de rai,
Și-n fapte să ne-avem același nume!

Să-mi lași, în mâini, ca urme sânii tăi,
Ca urmă să rămân pe veci în tine,
Când trupu-ți coborând din munți în văi
Îmi face drum ce știu că-mi aparține.

Să vrei să simți, tot timpul, că te gust,
Și gustu-mi e motiv de fantezie,
Preempțiunii dându-i rostul just,
De-a te dorită, pereche, numai mie.

În adevăr, cu tot ce e cuprins
De sensul unui pas prin nemurire,
N-am să mai vreau să mă mai știu învins,
N-ai să te vrei uitând de împlinire.

Și iar, și iar, să vrei să mi te dai,
Spunându-mi că mă vrei, și ca dovadă,
Până în altă viață să mă ai,
Să știe toți că moartea-i de paradă.

Chiar de pe-acum, când totul e real,
Și, prin urmare, fapta e văzută,
Avem, deja, un rost fundamental
Spre pura veșnicie absolută.

Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.

Revanșa ca protest

Din noaptea ce-a trecut n-am nici un rest,
Nu ai pe ce să mai îmi pui dobândă,
Firesc va fi să spui că-ți știi flămândă
Dorința ce o ai... Și-ar fi onest...

Dintr-o țigară trag un ultim fum...
Prostii din care unii fac paradă,
Noaptea s-a scurs... Zorii de zi-s dovadă,
Nici tu nu știi ce-ai vrea să spui acum.

Accentu-i pus pe ceea ce-am trăit,
Nu pariez pe științele oculte,
Nu vreau să te îmbăt cu vorbe multe,
Ce va urma deja-i pecetluit.

Tu ai un drum, la rândul meu, un drum
Mă duce când aproape, când departe,
Vei spune uneori că ne desparte,
Dar n-ai să fugi... la fel ca și acum.

Mi te vei da, din nou, în zori de zi,
Grăbită mult de treaba ta lumească,
Spunându-mi că-i normală și firească,
Voind să cred că nu mă poți iubi.

Iar când va fi, prin ploaia ca un fum
Margini de drum să ne găsim oprire,
Împreunați, venind din rătăcire,
Mă vei avea, spunându-mi, "Vreau acum!".

Nu va mai fi motiv de nici un rest,
Vei spune însă tu că-mi ești datoare,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Promit revanșa ca și clar protest.

Denunț de mascaradă

De voi pleca nu-nseamnă că renunț,
Nici nu îmi iau motiv inconștiența,
Ci, pur și simplu, vreau să simt esența
Urmărilor cu sensuri de enunț.

Nu pot trăi sub lupă, nu încap
Într-o atât de minimă dovadă,
Fără forțări, spre infinituri scap,
Și tot denunț a vieții mascaradă.

Mereu vânat de-a vieții aventură
Mirării, timp de-a fi, nu i-am lăsat,
Dar mi-am avut seducerii măsură
Și de întoarceri m-am lăsat purtat.

Plecarea mea nu-nseamnă că lipsesc,
Din ziua ce va-ncepe-o eră nouă,
E doar un gând normal și omenesc,
În rătăcirea pașilor când plouă.

Când soarele se-aprinde nemilos,
Răcoarea umbrei fi-va o dovadă,
Că prin destin eu merg mereu pe jos,
Și nu pun nici un preț pe mascaradă.

Plecat voi fi cât nu va fi o veste
Cu iz de rost, de sens și clar motiv
Ce deturna-vor lacrimi și proteste,
Puse în seama visului captiv.

Când voi pleca puține am să spun,
Ca timp să am de lumea nesfârșită
Să simt de-mi e plecarea un surghiun
Sau mare aventură consimțită.

Tot amintindu-mi punctul culminant,
Urmarea lui având-o drept dovadă,
Voi înscena o prindere-n flagrant
Ca să demasc a morții mascaradă.

Gonit mereu de prea lipsita-mi teamă
Și, pas cu pas, de vise-nflăcărat,
Din Cer am să trimit o telegramă,
Să spun că mă întorc neapărat.