sâmbătă, 30 decembrie 2017

Personalizare-n Odisee

De-acum îți spun că ești a mea sirenă,
Sunt un Ulise naufragiat,
Ies din scenariu, ies de tot, din scenă,
De-a vieții Penelopă am uitat.

Când ți-am urmat chemarea din Itaca,
Dezis de oameni și dezis de zei,
Nu prea știam ce rosturi are joaca,
Nici că-i voi da, cândva, real temei.

Când tu spuneai că plaja-i casa noastră,
Eu îmi purtam privirile în larg,
Vedeam că marea încă e albastră
Și nemișcat al pânzelor catarg.

Acum privesc, în nopțile cu lună,
Când mă îndemni să urc, și să cobor,
Alt adevăr al vieții împreună,
Un drum altfel, de-a fi nemuritor.

Ca asta-i viața, știu, și nu îmi pasă
Dacă îmi pun în față alt urcuș,
Și calea-mi este prea neînțeleasă
Fiindu-mi crucii simplu cărăuș.

Vom fi știuți, vom fi ca o legendă,
Unor altfel de țărmuri băștinași,
Trecuți de pragul ce oricând suspendă,
Celor mai mulți, speranța de urmași.

Vom fi părtași în tot mai multe fapte,
Gustând din fructul mult prea interzis,
Fiind sirenă noapte după noapte,
Fiindu-ți, nici vânat, nici compromis.

În Odiseea, ce va fi rescrisă,
Vom fi, ca principali, doar noi, eroi,
Iar când va fi să fie interzisă,
Pleca-vom într-o lume de apoi.

vineri, 29 decembrie 2017

Perpetua continuare

Din contradicții mari idei apar,
Și multe-n vad și matcă se așează,
Și adevărul pur se detașează
De al mândriei, ucigaș, viespar.

Multe contururi sens de-ntreg își vor,
Iar uneori făptură să devină,
Încorsetând în falduri de lumină
Trecutul scris la timpul viitor.

Vorbe cu tâlc și vorbe fără duh
Aud că-s zise clar pe nu știu unde,
Și drumul lor, în formă de văzduh,
Se-ntrec în străluciri ce le ascunde.

Între un tot și-un mare mai nimic,
Sunt de văzut prea multele repere
Ce între ele chiar se contrazic
Perpetuând absurduri efemere.

Așa-i acum... Altfel va fi un tot,
Ce-n miez de iarnă vară conturează,
Vara în care spune-vei că pot
Fiind, să fiu, și cel ce îmi urmează.

Că va veni din nou o zi cu noi,
Și vom trăi în doi o nouă noapte,
Dornici mereu de multe alte fapte,
Denominând ce-nseamnă viața-n doi.

joi, 28 decembrie 2017

Pierdut de gând

Caut un gând prin multele ce-mi vin
Dintr-un neant cu legi ce mie-mi scapă,
Pe care, uneori, nu le rețin
Când în tiparul meu nu pot să-ncapă.

Găsesc, din nou, în jur, dezamăgiri,
Prin întrebări spre fapte-ndreptătoare,
Dar cu nuanța unor înjosiri,
Mândriei, întru tot, folositoare.

Rar, foarte rar, se văd cei ce-nțeleg
Că o enormă vină le-aparține,
Că nu, cel ce zic ei, e rău sau bleg,
Ci ei, sunt tot, o cauză în sine!

Cei ce ucid se plâng că sunt uciși
Și plânge-n ei orgoliul, cu furie,
Văzându-se-n principii compromiși,
Lipsiți de-a dominării bucurie.

Puțin mai are rostul sens real,
Puțină e normala acceptare,
Și tot mai mulți se lasă duși de val,
Iar omul mic se crede tot mai mare.

Un tobogan enorm ne e simbol,
Omniprezent în gânduri și în fapte,
De nedorit a fi măcar domol,
Sfetnic de zi și, mai ales, de noapte.

Caut un gând... Încerc să redevin
Al meu, în primul rând, cu bune, rele,
Cu clar alesu-mi drum întru destin,
Și ochii, mai mereu, pierduți spre stele.

duminică, 24 decembrie 2017

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...

miercuri, 22 noiembrie 2017

Poveste de colind

Multe ți-aș spune de-aș avea cuvinte
Care să fie, spuse, un întreg,
Că dincolo de ce îmi am în minte
Am și simțiri ce altfel înțeleg.

În tine văd eterna frumusețe,
Detaliul, definit, e ca un tot
Care începe, iarăși, să mă-nvețe
Să știu ce vreu, și ce, firește, pot.

Anii-ți puțini mă fac să am răbdare,
Stând să aștept al clipei prag sortit,
Când noaptea vei dori-o cât mai mare
Și-ți vei dori să fiu neobosit.

Știu că mă ierți când îți mai fur privirea
Văzând, de multe ori, cum te privesc,
Dar nu am cum să nu-ți admir uimirea
La gândul că, în taină, te iubesc.

Și, bine știu, că noaptea, fugi în vise
Ca, inocent, să poți să mă convingi
Că faptele de gânduri sunt prezise,
Dar ți-ai dori, al vieții foc, să stingi.

Faci pași mărunți, lăsându-te-n uitarea
Unui trecut de care te ferești
Ce l-ai crezut tot una cu-ntâmplarea
Că va fi dat, în zori, să mă-ntâlnești.

Încă așa trăim și vremea trece,
Nehotărârii vamă grea plătind,
Toamnei cerându-i, dacă vrea, să plece,
Dându-ne iernii-n versul de colind.

luni, 13 noiembrie 2017

Firească deșertăciune

Ce vremuri ne sunt date să trăim...
Și noi, ca oameni, n-avem pic de vlagă,
Ne este ura, zi de zi, mai dragă,
Și, zi de zi, mai mult ne-o întărim.

Nimic din ce n-avem nu e de preț,
Aplaudăm spectacolul ce leagă
Pe-acela care, uneori, reneagă
Privirea, către alții, cu dispreț.

Ni-s bucurii banale răzbunări,
Având credință-n lauda deșartă,
Ce ni-i indusă azi cu marea artă,
Ca lait motiv al noii adaptări.

Orgoliul ni-i îndemn de a lovi
Oricum ar fi, prin față sau prin spate,
Arme de luptă iar sunt dezgropate,
N-avem nicicum de ele-a ne feri.

Trăim într-un format expectativ,
Banal și sărăcit de argumente
În care, prin nimicuri evidente,
Tot căutăm să ne scuzăm lasciv.

Ne dăm mereu exemplul cel mai bun
Mimând, cu scop, reala-ngăduință
Și tot cităm din drafturi, cu credință,
Accentuând momentul oportun.

Și viețuim, luptând, și tot luptând,
Cu tot ce spunem noi că nu e bine,
Negând că un dezastru ne-aparține,
Mințiți fiind de propriul nostru gând.

marți, 7 noiembrie 2017

Presimțământ de amintiri

Îți amintești, cumva, ce am să-ți spun,
Când vei uita că azi îți sunt departe
Și nu vom mai putea să stăm deoparte
De adevărul rostului comun?

Știi cum va fi să-mi spui că e plăcut
Să uiți de-a zilei multă încordare,
Punând accent pe prag și pe hotare,
Pe consistența simțului acut?

Sau poate vezi cum sânii-ți, tresăltând,
Mi te vor da speranță de-mplinire,
Făcând să îmi tot fii motiv de gând,
Trăind cu tine clipe de iubire?

În tot acel noian de freamăt pur,
Când mă cuprinzi și sunt un tot în tine.
Îți amintești, cum sincer, și matur,
Vei motiva întoarcerea-n destine?

Iar când va fi al nopții miez, trecut,
Oare mai știi, cu ochii înspre stele,
Cum, resimțindu-ți visul renăscut,
Îți vei dori, pe veci, să fii ca ele.

Te-ntreb de-ți amintești, și am curaj
Cu tot ce-mi amintesc să ies în față,
Ca nu cumva să crezi că-i un miraj
Timpul trezirii tale-n altă viață.

Nici mie nu îmi las, să mă mai mir,
De lipsa unor clipe de-așteptare,
Când nici nu știu de unde mă inspir,
Părându-mi totul doar continuare.

Îmi amintesc destule... și tot sper,
Că toate-ți sunt deja în amintire
Și clipa ne va fi doar un reper,
Al regăsirii noastre prin iubire.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Orologiu de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...

duminică, 29 octombrie 2017

Echivoc, fără-ngrădire

Mi-e teamă că, scriindu-ţi, mă repet,
Același sunt, şi-aceeaşi mi-e trăirea,
Că mai întâi sunt om, apoi poet,
Şi nu mimez, eu chiar trăiesc iubirea.

Spre vorbe goale nu ştiu să m-avânt,
Ceea ce-ţi scriu, nu-i doar o plăsmuire,
E chiar totuna cu un legământ
Spus fără nici un fel de îngrădire.

Am fost grăbit şi sunt şi-acum grăbit,
N-am nici de ce să stau în aşteptare,
De-aş sta aş fi cu mult prea obosit,
Căzut într-o absurdă abdicare.

Viaţa-i un drum, şi drumu-i mers la pas,
Toate au-un rost şi pasul pe măsură,
Nici unul nu-i în plus sau de pripas,
Ori, cum vrem noi, de mare anvergură.

Cum clar îmi e că pasul e-nceput,
Prins în năvodul simplelor cuvinte,
Îţi scriu, însă prefer să stau tăcut,
Şi să privesc în sus şi înainte.

Ne vom fi noi, prin fapte, sfânt totem
Poate blamaţi de-o minte primitivă,
Trăind o clipă până la extrem,
Şi viaţa cu tendinţa-i creativă.

Fiind cu sens, părând fără de sens,
Ne vom găsi şi vreme şi putere
Dorinţelor să fim real consens,
Eternizând urmările severe.

Şi fără nici un fel de echivoc,
În tine vei purta, spre nemurire,
Al vieţii tale dar şi pur noroc,
Însufleţit de fapte şi iubire.

joi, 26 octombrie 2017

Întoarcerea din lipsa multă

Mi-ai fost plecată o întreagă viață
Și mult ți-ai amânat drumu-napoi,
Mereu văzând lumini în copci de gheață,
Dar prea puțin spre vremuri de apoi.

Nu prea ne știm de unde ni-i venirea,
Și nici pe unde-am fost și-am rătăcit,
Însă prea mult noi confundăm iubirea
Cu-nvățături ce lumea le-a scornit.

Ne-a fost să ne-ntâlnim fără de veste,
Când ne credeam contrariul legitim,
Și nimeni nu putea să ne conteste,
Chiar noi știam, prea bine, că mințim.

Te-nveți, încet, încet, a te convinge
Că drumului datoare ești cu-n prag,
Ca focul care arde și te-ncinge,
Să fie dat, pieirii, în vileag.

Suntem pe-același drum spre veșnicie...
Chiar de acolo cândva am plecat,
Prea doritori de-a lumii nebunie,
De ceea ce, numim aici, păcat.

N-a fost deloc o vrere-ntâmplătoare,
Gând să ne-avem și să simțim la fel,
Să stăm, o clipă, sub același soare,
Sperând că timpul trece-va altfel.

Au tot trecut atâtea nopți și zile,
Și mai nimic într-un altfel n-au fost,
Curaj ne-am dat cu gânduri puerile,
Dar ne-am pierdut mai mult, fără de rost.

Acum te văd venind, încet, agale,
Încă nu-ți spui că vrei să mă-ntâlnești,
Dar vadu-i vad, nu-ți lasă altă cale,
Nu-ți mai ai cum, prea mult, să îmi lipsești.

duminică, 22 octombrie 2017

Principiu de greșeală

Viaţa e-n alb şi negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Deşi, principial, fac o greşeală...

Şi uite iar, ca mai mereu, greşesc,
Spunând mai mult de câteva cuvinte,
Stârnind, după modelul omenesc,
Idei ce-mi vin, şi îţi revin, în minte.

Eşti gust suav, şi prea ameţitor,
Cam trecător precum o adiere,
Când dă un colorit fermecător
Uitării socialei bariere.

Nici drumul înspre tine nu mi-i lung,
De când ţi-am spus c-aş vrea să-mi fii mireasă,
Ştiu că m-aştepţi şi mă grăbesc s-ajung,
Ajuns la tine, sunt deja acasă.

Şi cred acum, cum îmi doream să cred,
Că viaţa-ntreagă într-o noapte-ncape,
În adevărul clipei mă încred,
Când simt cum vii, mereu, tot mai aproape.

Sunt vinovat de-al nopţii ceas târziu,
De-aceea îndrăznesc să nu am scuze,
Greşeli de faci promit să le prescriu
Ca nici un gând, cândva, să te acuze.

În zori abia devin principial,
Văzând în alb şi negru dimineaţa,
Ziua mi-o trec în cel mai crunt real,
Tu colorează-mi nopţile şi viaţa!

miercuri, 18 octombrie 2017

Absolut ca amănunt

Vorbim la ceas de seară... Ești departe,
Şi-mi spui ce simţi, deşi e ce gândeşti,
Văd printre vorbe, uneori, pancarte,
Dar și neîmplinirea ce-o trăieşti.

Se simte că trăieşti în aşteptare,
Că vieţii, ce îţi ai, nu e de-ajuns,
Şi-n tine fierbe o dorinţă mare,
Oricât o vreau un amănunt ascuns.

Contrar cu toate ce le vrei ştiute,
Se vede că nu poţi mai mult să taci,
Ideile nu-mi sunt necunoscute,
Oricât nu vrei de fals să le dezbraci.

Mi te doreşti, prea plină de risipă,
În contul unui timp ce s-a trecut,
Şi ai tot vrut, măcar ca preţ de-o clipă
Să-ţi urci trăirea-n plusul absolut.

Teamă îţi de multa-ntârziere
Gândindu-te la mult altfelul pas,
La, iarăşi, afundarea în tăcere
Şi la ieşirea, lesne, din impas.

Vorbeşti discret, dar vorba ta trădează
Gândul ce-l ai, de-a vrea să fiu grăbit,
Să nu fii tu cea care motivează
Momentul întru totul potrivit.

Dar prin greşeli, ce vor să nu se vadă,
Totul e spus, real, argumentat,
Mă ştii că-s vânător, te laşi drept pradă,
Şi joci un joc perfect orientat.

marți, 17 octombrie 2017

Vers cu titlu personal

Cam rar, scriu azi, cu titlu personal,
Dar nu-mi refuz să-ţi spun că eşti frumoasă,
Nici să mă fac, mereu, că nu îmi pasă
De adevărul pur, perfect real.

Din orizontul meu, ce nu îl ştii,
Ochii-mi te văd voind să te cunoască,
Lăsând simţirea mea să-mi recunoască
Dorinţa de-a te şti că-n viaţă-mi vii.

Multe ţi-aş spune... Nu am cum... Şi tac,
Dar şi tăcerea-mi spune că visează
Şi-abia mai poate sta de veghe, trează,
De parcă-i nedormită de un veac.

De fals şi-abrevieri sătul cam sunt,
Şi-mi este clar că-n astea eşti săracă,
Că vorba seacă n-are să îţi placă,
Atentă eşti la orice amănunt.

Din prima clipă ştiu că mi-am propus
Să te numesc un vis, ori nălucire,
Şi să te-ascund, cumva, prin amintire,
Ca să nu fiu, de tot ce eşti, sedus.

Dar prin noianul multelor idei,
Am cam uitat, pe când vorbeam cu tine,
De a fugi, sperând a mă abţine,
Văzându-te minune-ntre femei.

Să te descriu, mi-e greu... Aş vrea să pot
Să am cuvinte mari, nu vorbe goale,
Şi nici minciuni care să-ţi dea târcoale
Accentuând al formelor complot.

Aşa că-ţi scriu, direct, nu ocolesc,
Ideea este clară şi completă,
Mă tem că mult prea mult te îndrăgesc,
Că-ţi port deja o dragoste secretă...

luni, 9 octombrie 2017

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

duminică, 8 octombrie 2017

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Prin labirint, pe drum

Nu mai cuprind în versuri depărtarea,
Mă simt având un labirint ca drum,
În care văd și-aud mereu chemarea,
Și pașii, spre grăbire, mi-i îndrum.

Din versuri scrise, câte unul doare
Când desenează amintiri, din zbor
Cu multele-i culori, mai mult amare,
Iar mori de vânt mă macină uşor.

Pasul mi-e-n gol, tristețea îmi ucide
Dorința de-nălțare în văzduh
Scrisul mi-e nud și rimele acide,
Versul ce-l scriu e prea sărac în duh.

Din tot ce-a fost, nimic nu mai rămâne
Doar lacrima pe orizontul mut,
Un pas pe loc și-un drum ce-o să-mi îngâne,
Privirea, peste umăr, spre trecut.

Mă recitesc, privindu-mă-n oglindă...
Ca și atunci, mi-e chipul încruntat
Și-mi e privirea foc, ce vrea să prindă,
Cuvântul dat, dar repede uitat.

Încep să scriu, cu gândul la erată,
Ceva ce pare-a fi un epilog,
Sedus de umbra care, mă arată,
De viață dependent ca de un drog.

Și scriu înțelegând îndepărtarea,
Cea născătoare pururi de păreri,
Că nu mă mai împacă azi eroare
De-a mai gândi, din nou, la fel ca ieri.

vineri, 6 octombrie 2017

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

vineri, 29 septembrie 2017

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.

miercuri, 20 septembrie 2017

E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte
noian de fantezii,
Ce m-au trezit la viaţă
în nopţile-mi pustii,
E seara de mătase
şi totul e altfel,
Cu tine-ncepe noaptea
şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării
ne-ascundem amândoi
Dar luna mi te-arată
din nou cu sânii goi
Tresar sub mângâiere
şi parcă iau şi foc,
Când mâna-mi se coboară
prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea
să vină-n lume ploi,
Dar n-o să ne mai pese,
trăi-vom clipe noi,
Sub trupurile nude,
covoare de smarald
Ne fi-vor, spre-mplinire,
al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul
unindu-ne cu el,
Din versuri, cu iubire
ne şti-vom un ţel,
Tu-mi eşti o-ntreagă lume
cu forme şi idei,
Ce-mi dă mereu pornire
spre fapte cu temei.

E primăvară toamna
şi noaptea-i ca o zi,
Ca-n felu-i să se ştie
că nu se va sfârşi.
Redefinirea vieţii
deja s-a întâmplat,
Nu mai contează spaţiul,
iar timpul ne-a uitat.

marți, 19 septembrie 2017

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

vineri, 15 septembrie 2017

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

vineri, 8 septembrie 2017

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.

joi, 7 septembrie 2017

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii
vin când nu vreau să le-aştept,
Chiar din simpla căutare
a banalului concept,
Amintiri ce par uitate
mă cuprind ca într-un ştreang,
Sau m-ajung, lovesc prin spate,
prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții
şi privirea lui Typhon
Mi se-arată cu detalii,
nu mai stă în simplul zvon,
Tot încerc, cu multă trudă,
decăderea s-o previn,
Însă n-am nici o putere,
strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,
în decorul sideral,
Nici timpul n-are măsură
e deja concept banal,
Orice fel de întrebare
îşi dă-n sine un răspuns,
Ce încearcă să se ştie
ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,
caut ochii să-i deschid,
Regăsind alte detalii,
care nu mai coincid,
Curios, totuşi cu teamă,
ies, încet, încet din vis,
Mă târăsc să ies din iadul
care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,
ca pe-o bornă de hotar,
Răscolită de furtuna
unui timp imaginar,
Evadarea din fantasme
greu îşi face gânduri noi,
Amintindu-și de de prea multul
întuneric şi noroi...

duminică, 20 august 2017

Cuvântul ca dovadă

Am mereu încredere-n cuvinte,
Nu le caut, nici le potrivesc,
Drum îşi au şi singure-l găsesc,
Dacă stau puţină vreme-n minte.

Fără vrerea-mi vin când vor să-mi spună
Că sunt prea grăbit ori prea aştept,
Şi că nu e totuşi înţelept
Să încerc, tot timpul, vorba bună.

Le vorbesc, îmi vin ca amintire
Dintr-un timp cu iz de viitor,
Ori din visul ce, tulburător,
Mă confundă cu a lui trăire.

Cred în rostul lor fără-ndoială,
Nu mă ştiu în stare să le neg,
Nodul gordian nu-l mai dezleg,
Dacă-l văd ţesut deja-n urzeală.

Las ideea fără de tăgadă,
Ca să îşi găsească rost mereu,
Şi, prin ea, să mă exprim şi eu,
Că trăiesc să-mi fie ea dovadă.

sâmbătă, 19 august 2017

Diluție paradoxală

Doar poza de ţi-o văd, deja-mi revine
Neliniştea de care-ți spun şi spun,
Şi motivată-ţi spun că e de tine,
Că vreau sau nu, de-o viaţă-i mă supun.

Chiar aş pleca la drum, în miez de noapte,
Şi să ajung, grăbindu-mă, în zori,
Ca să avem, o zi, motiv de fapte,
Simţindu-ţi ai plăcerilor fiori.

S-o-ncepem bând cafeaua împreună,
Uitând de întrebări şi de tăceri,
Lăsând să înţeleg, când spui că-i bună,
La care dintre fapte te referi.

Iar vorbă să se prindă, cu tărie,
De al cafelei, ideal, bun gust,
Să fie lungă cum îţi place ţie,
Eu confirmând că ai motivul just.

Acelaşi vis, mi-apare, se repetă,
Devine adevăr universal,
În care tu, iluzie concretă,
Te-ai diluat în mod paradoxal.

Dar nu-i de-ajuns în vis să pot ajunge,
Visul se uită chiar la primii zori,
Nu poate dorul faptei să-l alunge,
Ci doar se face a ne da fiori.

Îmi e uşor să simt că-ţi sunt toride
Acele nopţi în care mi-eşti în gând
Şi că dorinţa liniştea-ţi ucide
Un început de noapte aşteptând.

Ştiindu-te reală fantezie,
Eu mi-aş dori, când mintea îmi colinzi,
Dându-mi îndemn de ritm şi poezie,
Să simt că între coapse mă cuprinzi.

Apoi să fie zi, urmând o noapte,
Ce s-a sfârşit, în mod raţional,
Când îmi spuneai, fără să vrei, în şoapte
Că doar aşa te simţi trăind real.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Contrabalanță

De-ar fi să dormi, ce vise ţi-ai avea?
În care timp vei şti a mă găsi,
Mergând pe-aceeaşi cale ca a ta,
Ştiind că este vremea de-a iubi?

Putea-vei să te laşi, măcar cândva,
Voind să ai încredere în vis,
Să nu te-ntrebi de ce m-ai accepta,
Uitând de-al târguielii compromis?

Pe unde ţi-ai dori un drum a face,
Ştiind că drumul meu e clar, bătut,
Dar, şi așa, n-am linişte, n-am pace,
Şi doru-mi e un prag de netrecut?

De-ar fi să dormi, ce ţi-ai voi a-mi spune,
Văzând că zorii vin, şi vin grăbit,
Iar eu, spre împăcare ţi-aş propune
A ne gusta ca pe un fruct oprit?

Cum vei putea să uiţi că, în balanţă,
Se spune că e bine să stea pus,
Motivul care dă, lumesc, speranţă,
Şi amintirea timpului apus?

Ţi-ai da exemplu calea din vechime
A celor ce sunt vii în amintiri,
Sau, tot mereu, prin sensuri sinonime,
Vei căuta, prin fapte, noi iubiri?

vineri, 30 iunie 2017

Unicitatea ca emblemă

Eşti unica femeie... greu cuvânt
Ce-ţi dă putere, însă şi durere,
Şi sceptrul unui veşnic legământ
Între voinţă şi firească vrere.

Pas minunat, deşi, îţi spui, târziu,
S-a vrut lăsat, din tine, să apară,
La vremea când firescul cenuşiu
Vroia să ştie că e dat să doară.

Fără să vrei te-ai pus pe primul loc,
Şi-ai pus repere, borne şi hotare,
Clipei dorite de a fi un joc,
Faptă reală, mare sărbătoare.

Eşti unica femeie-n care cred
Că pot găsi ce-a fost să îmi lipsească,
Ceea ce-mi dă o cale să acced
Într-o trăire pură, omenească.

Cununa unui rost, măreţ, dar greu,
A trebuit, acum, s-o laşi văzută,
Şi vei purta-o, de acum, mereu,
La pas mergând spre ultima redută.

Ani peste noi, în grabă au trecut,
Văd azi c-au fost o lungă rătăcire,
În care mult prea multe am văzut,
Robindu-mă căderii-n amăgire.

Eşti unica femeie... nici nu ştii
Că-ţi sunt dator întreaga-mi libertate,
Că-n tine totdeauna întârzii,
Dorindu-mi, chiar mai mult, dacă se poate.

În fiecare clipă mă aştept
Să te găsesc dorindu-ţi dăruirea,
Dorindu-ţi întru totul să m-accept,
Să-mi las, fără de măşti, mereu, pornirea.

Prin chiar dorinţa ta mă simt că sunt
Foc reaprins de-o unică scânteie,
Un tot întreg, nu doar un amănunt,
Redefinit de-o unică femeie.

vineri, 23 iunie 2017

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

miercuri, 21 iunie 2017

Revenire spre a spune

Iată revin şi scriu din nou de tine,
Totul mi-e clar şi tot îmi amintesc,
Seara în care printre ghilotine,
Ne-am regăsit motiv de-a fi, lumesc.

Şi iar îți spun, cu risc de repetare,
Că noi această viaţă ne-am dorit,
Că, prin destin, n-avem nici o scăpare,
Avem doar drum de-al face împlinit.

Tu încă fugi, mânată de ideea,
Că fi-va totul cum acum gândeşti,
Că vei putea să fii oricum femeia
Ce nu mai crede-n vorbe şi poveşti.

Revin să-ţi spun, din nou, că înşelarea
Îţi este iar precum o ştii c-a fost,
Când ne-a unit, prin simplul gest, chemarea,
Ce şi-a găsit, prin tine, ţel și rost.

Va fi-n curând o seară, altă seară,
Când iar vei face pasul peste prag,
Ca să-mi poţi fi nu adăpost de ceară,
Ci casă-n care să trăiesc cu drag.

Ca şi atunci, vei fi, de gând grăbită,
Gustându-mă, să-ţi las, redobândit,
Statutul de femeie şi ispită,
Fără să-mi ceri să fiu şi eu grăbit.

Revin cu gând de-a nu mai pierde clipa,
De-a nu privi trăirile ca joc,
De-a nu mai face casă cu risipa
De-a nu te mai lăsa să stai pe loc.

Că într-un fel, cum nu îţi e în ştiinţă,
Traiu-ţi va fi cu totul schimbător,
Şi îmi vei nu simplă cunoştiinţă,
Ştiută de vederea tuturor.

Tot ce nu ştim, de fi-va să ne fie,
Va fi aşa cum ne e dat a fi,
Având un adevăr ca datorie,
Şi drept deplin, trăind, a ne iubi.