miercuri, 21 februarie 2018

Azi, altfel

Azi drumul nu-ți mai este cum ți-a fost,
Cu mult mai mult îți este prin dorință
Și prin fireasca ta făgăduință
De-a vrea să știi, întreg, al vieții rost.

Din așteptarea unui timp frumos
Ți s-a născut, ca simplă fantezie,
Ideea de-a trăi cu bucurie,
Pasul, văzut cândva, periculos.

Chiar vieții, într-o seară, te-ai furat
Voind, de ce îți e plăcut, din nou să-ți pese,
Trăirile să nu-ți mai ții în lese,
Ca dar să știi că unui om te-ai dat.

Și chiar, îți mai spuneai, că n-ai temei
Minții să-i lași părerea de pe urmă,
Să-ți iei alt drum decât întreaga turmă
Ce-aruncă blam pe astfel de femei.

Însă ceva, ce nu ți-i dat să știi,
Te-a pus să stai, cu viața ta în față,
Și cu a lumii vorbă plimbăreață,
Cu firea ta, cu ce voiai să fii.

Și-așa ai prin curaj pentru un gest,
Un pas spre adevăr și libertate,
Dând viselor normala claritate
De adevăr și, cumva, de protest.

Pe drum de viață, într-un tot firesc,
Ai reușit să pleci, întru schimbare,
Ieșind, într-un sfârșit, la drumul mare,
Ca să-ți accepți destinul omenesc.

luni, 19 februarie 2018

Mie, continuă iertare

Îți sunt, așa cum spui, un greșitor,
Ca privitor spre Ceruri și spre stele,
Prea mult, spre nicăieri, căutător
Și obosit de multe gânduri grele...

Chiar și de mine uit, mereu mă prinzi,
Și crezi că uit, cu mult mai mult, de tine,
Temându-te, prea repede te-aprinzi,
Ca să-mi arăți că-ți este greu cu mine.

Și tocmai când e focul mai în toi,
Te-mpaci și-mi cauți fapte de-mpăcare,
Ca să mă-nveți ce-nseamnă viața-n doi
Când norii fug, seduși de-nseninare.

Dar iar apoi, văzându-mă cum plec,
Seducător al umbrei de lumină,
Temându-te de alt, și alt, eșec,
Îmi dai motiv să știu că sunt de vină.

Nu știu de unde știi, când mă împart,
Și fac, tăcut, navete clandestine,
Pe drumuri care, merse, ne despart,
Dar, prin recul, m-aduc mereu la tine.

Cu greu puteri îmi am să te opresc,
Căci îmi devii, firească motivare,
Fiindu-mi dar, să pot să te iubesc,
Fiindu-ți dar, iubit întru iertare.

Vei vrea să plec, dar tot mi te vei da,
Ai să mă cerți mereu, și-ai să mă ierți,
Vei vrea să știi că ești femeia mea,
Și eu al tău... Să poți să mă tot cerți!

joi, 15 februarie 2018

Confuzie de așteptare

Din când în când am gândul către tine
Nu pot să-l întrerup ori domolesc,
Îmi spune că defel nu îți e bine,
Că prea puține-ți ies în mod firesc.

Ajung, de-atâtea ori, să nu îmi pese,
De ceea ce, în jurul meu, ar fi,
Știind că pașii tăi nu fac progrese,
Că-i simți prea grei și-ncepi a obosi.

Uitările nu-mi stau, deloc, aproape,
Mi te-amintesc, și tot ce ți-am promis,
Dorul de tine-n amintiri încape,
Dar noaptea-mi ești mereu prezentă-n vis.

Eu nu te-ntreb, dar stau în așteptarea
Clipei în care n-ai să te ascunzi,
Și-n care-ți vei învinge ezitarea
Știind că nu mai ai ce să confunzi.

De ani te zbați, dar încă ești departe
Pe drumul care-l ai, nu prin destin,
Deși doar acceptarea te desparte
De a-ți trăi succesul pe deplin.

Tăcerea-mi nu-i deloc o împăcare
Cu trecerea în ritm prea mult alert,
E doar o nefirească așteptare
În care, timp îmi am, ca să mă cert.

Și mă tot cert, motiv fiind tăcerea
Supusă unei lipse de curaj
De a-mi găsi, într-un sfârșit, puterea
Spre luptă cu absurdul, mult, blocaj.

Motive nu-mi găsesc, și-mi cer iertare
Doar pentru timpul, mult prea mult, trecut,
Și-mi recunosc, trăiesc în nerăbdare,
Grăbindu-mă să nu mă dau bătut.

Timpul e scurt, dar gândul înspre tine
E tot mai des și, dintr-odată lung,
Îmi este semn că vreme nouă vine,
Dar trebuie, la tine, să ajung.

miercuri, 14 februarie 2018

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

joi, 8 februarie 2018

Relevanta dăruire

Tu nici nu știi când spun că îmi ești dor,
Și nopții-mi ești motiv de adormire,
Iar, dacă-n zori, am gând să nu mai mor,
Nu știi că-mi ești dorință de trăire...

Ca-n vis te văd, știind că nu e vis,
Ci doar, din viitor, o amintire,
Nu mă surprinde... Îmi ești dar promis,
Ca să aflăm ce-i viața-n nemurire.

Chiar și lumescul pas, e dat firesc,
Oricât acum gândești o-mpotrivire,
Îți spui că mulți doar asta își gândesc,
Zicându-ți că-i o simplă amăgire.

Dar dincolo de toate, important,
Nu-i doar ideea ta de dăruire,
Normalul este mult mai relevant,
E chiar completa noastră definire.

Zile și nopți, și multe alte nopți,
Ne vor fi drum de nouă-nsuflețire,
Și mă vei vrea în tine, să m-adopți
Ca să mă știi surprins de revenire.

Așa va fi, așa am să-ți rămân,
Trecând, în doi, un prag spre altă viață,
Vei fi să naști, pe mine, cel bătrân,
Clipei redat de fapta-ți îndrăzneață.

Îmi este dor, și știu că tu nu știi,
Nici nu mă crezi, în orice fel ți-aș spune,
Sunt însă prea convins că ai să fii,
Surprinsă că ți-e dat să fii minune.