Iubirea ca tapet

Pe drumurile vieții, tot mergând,
Am întâlnit povești nenumărate,
Și am trăit și desfrânatul gând,
De-a crede în idei pe jumătate.

Am tot trecut, ca fluturele-n zbor,
De mult prea multe ori din floare-n floare,
Să uit că sunt un simplu trecător
Spre ziua-n care, impasibil. moare.

Dar într-o zi, văzând că mi-au ucis,
Ideea ce-o păstram ca o speranță,
Cei care știu să fure orice vis,
Am înțeles ce-i clar, cu relevanță.

Dacă iubirea-i târg, e indecent,
Nimic din ea nu are doar valoare,
Din timpuri vechi ea e un precedent,
Doar oamenii sunt cei ce-s noi soare.

În vremurile-acestea tot mai noi,
În contra firii se impun accente,
Redefinirea unui simplu doi
Aruncă pe sub preșuri argunente.

Sub replici de un fel, sau de alt fel,
Stau bine și orgoliul și prostia,
Căci în absurdul unui nou model
Ne punem la vedere nebunia.

Vechiul desfrâu e azi un simplu joc,
Fără decoruri, fără de efecte,
Cu mult prea implicatul reciproc,
Stupidități absurde și suspecte.

Iubirea-i azi un colorat tapet
Aranjament cu iz de ambianță
Mereu schimbat, complet sau incomplet,
Când nu mai are rost și relevanță.

Uitând de amintire

Nici amintirea nu te mai păstrează,
Ești doar măsura timpului trecut,
Din tot ce-a fost nimic nu mai contează...
Cândva, atât mai știu, te-am cunoscut...

Te-am cunoscut și-am fost părtași la fapte
Ce-au dat, prin cumul, vieții sens real,
Din miez de zi, dar și din miez de noapte,
Clădeam, cu mult îndemn, un ideal.

Visasem, mi-amintesc, un drum în viață,
Pe care să-l avem ca pe un tot,
Să spargem, la nevoie, copci în gheață,
Ferindu-ne de-al gerului complot.

N-am nici un gând, acum, să îmi aducă
Din lumea-n care ești, mai multe vești,
Privirea înspre tine, azi, îmi e caducă,
Știu clar că, rușinos, îmbătrânești.

Cândva creșteai știind că-mi ești privire
Și adevăr nicicum de izgonit,
Și-mpreunare-n pură fericire,
Spre rod firesc, precum era menit.

Cerul senin nu se știa-n furtună,
Chiar dacă unii de furtuni vorbeau,
Urcam, pe vârf de munte, împreună,
Tu, stelele-mi spuneai, că ne priveau.

Nici unui gând nu pot să-i dau motive
De a-mi reda, o clipă, trupul tău,
Ca-ntr-o oglindă, fără perspective,
Văd anvergura prăbușirii-n hău.

Te-am cunoscut cum nimeni, niciodată,
Nu va putea oricât își va dori,
Te simt, în tot ce faci, prea încordată,
Știind că minți când spui că poți iubi.

Îmi ești acum detaliu fără formă,
Ceva ce-mi amintește de trecut,
Și care, zi de zi, se tot transformă
Într-un neant de-a dreptul absolut.

Ferirea de numire

M-ai întrebat, cândva, ce-i dat să fim,
De vom avea de mers până departe,
În viața-n care dat ni-i să trăim,
Între reper de naștere și moarte...

Greu nu-i deloc să-ți ai și tu răspuns,
Dacă aduni din spusele-ți cuvinte,
Că adevărul, chiar de s-a ascuns,
Singur s-a pus în ce ți-a fost în minte.

Tot ce întrebi, de încă nu-i, va fi,
Chiar dacă, piedici, drumu-mi mai oprește,
Dar viața nu-și permite-a se opri,
Grăbită nu-i, dar nici nu-ncetinește.

Acum gândim că stăm mai mult în loc,
Sfidând pornirea ce deja așteaptă,
Nedeslușind, sub nori de fum, un foc
Ce-i salt spre zbor sau doar un pas pe treaptă.

Vom fi, curând, ce dat ne e să fim,
Mai mult decât se crede că se poate,
Porniți înspre un tot, dar anonim,
Ca mai apoi, spre alții, chiar de toate.

Din prevalența sensului concret,
E mult prea clar că nu sunt bariere,
Și fi-va totul limpede, complet,
Accentuat de-a visului putere.

Știuți vom fi de, simpli, buni amici
Dar bănuiți de viață împreună,
Cu viitorul, zi de zi, complici,
Fugari, în plină noapte, din furtună.

Și mulți, în fel și chip, ne vor numi,
De tine vor vorbi că-mi ești amantă,
Iar mie mari greșeli îmi vor găsi,
Găsindu-mă și fire arogantă.

Până la urmă totu-i denumit
Că toate, omenește, au un nume,
Și pus într-un tipar predefinit
Cu înțeles sumar, voit anume.

Eu însă mă feresc să denumesc,
Tot ce va fi, că-i dat, oricum, să fie,
Trăind-o, pas cu pas o voi descrie,
Timp doar să am, destul, să te iubesc.

Himerica damnare

Acum, iubito, că suntem amanți,
E timpul să uităm de-această lume,
Să spunem adevărului pe nume,
Și să plecăm, din nou, printre atlanți.

Nici n-apucasem drumul tot să-l fac,
Nu se știa nici de-am s-ajung la tine,
Și-am auzit că se vorbea de mine,
Și mai spuneau că-n nici un fel nu-ți plac.

Am auzit, cum nu credeam s-aud,
Povești cu fapte ce n-au fost făcute,
Meschinării, de-a dreptul absolute,
Cu sensuri ce, prin sensuri, se exclud.

Vom auzi că suntem nu știu cum,
Și vânători ai unor mari himere,
Sau că, întreaga noapte, în tăcere,
O vom trăi-n uzură și consum.

Puțini știind, în speță, ce suntem,
Cu greu va fi cuiva să înțeleagă
Că nu doar fapta nopților ne leagă,
Ci mult mai multe, în comun, avem.

Venim de peste timp, ca argument,
În contra celor care cred în moarte,
Și-a celor care spun că ea desparte
Indubitabil, clar și elocvent.

Le suntem noi un rău fără contur
Veniți din lumea, ce o cred perfidă,
Închipuindu-și marea Atlantidă
Prin felul lor, malefic și obscur.

Așa că dacă tot suntem amanți,
Putem avea întreaga libertate
De a trăi, făcându-le pe toate,
Chiar de-a pleca, din nou, printre atlanți.

Păgâna alunecare

Plouă păgân, la meteo, incert,
Se-anunţă că e grav că e urgie,
Iar vântul cântă, dă concert,
Dar cine l-a compus nu-i dat să știe.

Privesc pe geam și mai nimic nu văd,
Doar umbre de lumini și felinare,
Restu-i ascuns de parcă un prăpăd
A dus orice speranță-n disperare.

E totul ud, nici vântul nu-i uscat,
Nici n-are timp de-atâta dor de ducă,
Crezându-se viteaz înaripat,
Vânând, fără răbdare, o nălucă.

Și ochii-mi fug, o clipă, înspre cer,
Părându-mi coborât și prea aproape,
Mijlocitor stihiilor ce-n ger
Ploi nu îngheață, dar îngheață ape.

Absurd mereu și, iarăși, fără sens,
Arunc spre orizont câte-o privire,
Recunoscând că doru-mi e imens,
Dor de firesc și dor de revenire.

Sunt un arcuș atras de portativ,
Dar rătăcit în căutări de rime,
Gonit de ploi ce cad ostentativ,
Și biciuit, de vânturi, cu asprime.

Alunecat îmi simt banalul mers
Între plecări și-ntoarceri spre acasă,
Pașii îmi merg, de multe ori invers,
Să-i controlez, de mult, nu mă mai lasă.

Plouă păgân, mă simt și eu păgân,
Când stropii ploii lunecă pe gheață,
Iar eu de-abia mai pot să îmi îngân
Dorința de-a trăi această viață.

Măsură de interes

Ne măsurăm cuvinte din mers,
Le-adăugăm, în coadă, o balanță,
Le regândim, de multe ori, invers,
Lipsiți de necesara cutezanță.

Legându-le de scop și interes,
De un departe ce îl vrem aproape,
Punem pariu pe minimul succes
Ca să putem sări peste etape.

Cu teamă, cu idei de împrumut,
Le căutăm model de domolire,
Le inventăm o bază în trecut,
Mult doritori de grabnică-mplinire.

Negându-le puteri de sens real,
Prin reprimarea formelor vulgare,
Ieșim și noi, cu ele, din normal,
Fiind mereu subiect înspre negare.

Oprind orice îndemn pornit din noi,
Le punem, cu motivul față-n față,
Le învățăm să-și pună-n cap noroi,
Spunându-ne că mintea ni-i isteață.

Rostindu-le cu teamă, ori dispreț,
Voindu-le efect care frapează,
Uităm că e destul un gând răzleț
Și-ajungem într-o altă ipostază.

Dar măsurăm, continuu măsurăm,
Cuvintele ce par prea însemnate,
Grăbindu-ne, mereu, să ne-ntrebăm
De ce, greșind, tot ele-s vinovate...

Efemera nepăsare

De ce să-mi pase că-n atâta ger
Sunt zilele atât de aiurite,
Că ninge fără sens și efemer
Peste câmpii de viață părăsite?

În lumea-n care totul e concis
Și-nvățătura mare-i în citate,
Mă simt trăind absurdul compromis
De-a-mi vinde omeneasca libertate.

Mă mir că mai avem un calendar,
Iarna, e clar, că nu îl mai respectă,
S-a-nghesuit spre treceri de hotar,
Temându-se de-o vină indirectă.

Iubirea-i astăzi gestul condamnabil,
Al celor ce trăiesc fără rușine,
Fără respect de tot ce-i profitabil,
Singurul mod de-a merge înspre bine.

De ce să-mi pese când un gând stingher,
Venit din lumi ce nu ne sunt știute,
Mă fac să spun că totu-i efemer,
Și visele sunt drumuri abătute?

Urcarea când văzută-i ca abis
Nu-s de mirare bețele din roate,
Încep să înțeleg de ce-s omis
De cei ce spun că ei le știu pe toate.

Și zbaterea-i mai multă și-n zadar,
Dar nimănui nu-i pare circumspectă,
Iar lumii, în conceptul unitar,
I se prezintă ca fiind perfectă.

Deja-i prea mult când totu-i rezonabil,
Cu traiul printre sensuri clandestine,
Omul e-acum un ins inabordabil,
Temându-se de toate, chiar de sine.

De ce să-mi pase că ajung șomer,
Contrabandist de gânduri ilicite,
Când clar îmi e că-s totuși efemer
Și-s visător de vise răvășite.