E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte

noian de fantezii,

Ce m-au trezit la viaţă

în nopţile-mi pustii,

E seara de mătase

şi totul e altfel,

Cu tine-ncepe noaptea

şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării

ne-ascundem amândoi

Dar luna mi te-arată

din nou cu sânii goi

Tresar sub mângâiere

şi parcă iau şi foc,

Când mâna-mi se coboară

prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea

să vină-n lume ploi,

Dar n-o să ne mai pese,

trăi-vom clipe noi,

Sub trupurile nude,

covoare de smarald

Ne fi-vor, spre-mplinire,

al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul

unindu-ne cu el,

Din versuri, cu iubire

ne şti-vom un ţel,

Tu-mi eşti o-ntreagă lume

cu forme şi idei,

Ce-mi dă mereu pornire

spre fapte cu temei.

E primăvară toamna

şi noaptea-i ca o zi,

Ca-n felu-i să se ştie

că nu se va sfârşi.

Redefinirea vieţii

deja s-a întâmplat,

Nu mai contează spaţiul,

iar timpul ne-a uitat.

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii

vin când nu vreau să le-aştept,

Chiar din simpla căutare

a banalului concept,

Amintiri ce par uitate

mă cuprind ca într-un ştreang,

Sau m-ajung, lovesc prin spate,

prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții

şi privirea lui Typhon

Mi se-arată cu detalii,

nu mai stă în simplul zvon,

Tot încerc, cu multă trudă,

decăderea s-o previn,

Însă n-am nici o putere,

strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,

în decorul sideral,

Nici timpul n-are măsură

e deja concept banal,

Orice fel de întrebare

îşi dă-n sine un răspuns,

Ce încearcă să se ştie

ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,

caut ochii să-i deschid,

Regăsind alte detalii,

care nu mai coincid,

Curios, totuşi cu teamă,

ies, încet, încet din vis,

Mă târăsc să ies din iadul

care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,

ca pe-o bornă de hotar,

Răscolită de furtuna

unui timp imaginar,

Evadarea din fantasme

greu îşi face gânduri noi,

Amintindu-și de de prea multul

întuneric şi noroi...

Cuvântul ca dovadă

Am mereu încredere-n cuvinte,
Nu le caut, nici le potrivesc,
Drum îşi au şi singure-l găsesc,
Dacă stau puţină vreme-n minte.

Fără vrerea-mi vin când vor să-mi spună
Că sunt prea grăbit ori prea aştept,
Şi că nu e totuşi înţelept
Să încerc, tot timpul, vorba bună.

Le vorbesc, îmi vin ca amintire
Dintr-un timp cu iz de viitor,
Ori din visul ce, tulburător,
Mă confundă cu a lui trăire.

Cred în rostul lor fără-ndoială,
Nu mă ştiu în stare să le neg,
Nodul gordian nu-l mai dezleg,
Dacă-l văd ţesut deja-n urzeală.

Las ideea fără de tăgadă,
Ca să îşi găsească rost mereu,
Şi, prin ea, să mă exprim şi eu,
Că trăiesc să-mi fie ea dovadă.

Diluție paradoxală

Doar poza de ţi-o văd, deja-mi revine
Neliniştea de care-ți spun şi spun,
Şi motivată-ţi spun că e de tine,
Că vreau sau nu, de-o viaţă-i mă supun.

Chiar aş pleca la drum, în miez de noapte,
Şi să ajung, grăbindu-mă, în zori,
Ca să avem, o zi, motiv de fapte,
Simţindu-ţi ai plăcerilor fiori.

S-o-ncepem bând cafeaua împreună,
Uitând de întrebări şi de tăceri,
Lăsând să înţeleg, când spui că-i bună,
La care dintre fapte te referi.

Iar vorbă să se prindă, cu tărie,
De al cafelei, ideal, bun gust,
Să fie lungă cum îţi place ţie,
Eu confirmând că ai motivul just.

Acelaşi vis, mi-apare, se repetă,
Devine adevăr universal,
În care tu, iluzie concretă,
Te-ai diluat în mod paradoxal.

Dar nu-i de-ajuns în vis să pot ajunge,
Visul se uită chiar la primii zori,
Nu poate dorul faptei să-l alunge,
Ci doar se face a ne da fiori.

Îmi e uşor să simt că-ţi sunt toride
Acele nopţi în care mi-eşti în gând
Şi că dorinţa liniştea-ţi ucide
Un început de noapte aşteptând.

Ştiindu-te reală fantezie,
Eu mi-aş dori, când mintea îmi colinzi,
Dându-mi îndemn de ritm şi poezie,
Să simt că între coapse mă cuprinzi.

Apoi să fie zi, urmând o noapte,
Ce s-a sfârşit, în mod raţional,
Când îmi spuneai, fără să vrei, în şoapte
Că doar aşa te simţi trăind real.