Perpetua continuare

Din contradicții mari idei apar,
Și multe-n vad și matcă se așează,
Și adevărul pur se detașează
De al mândriei, ucigaș, viespar.

Multe contururi sens de-ntreg își vor,
Iar uneori făptură să devină,
Încorsetând în falduri de lumină
Trecutul scris la timpul viitor.

Vorbe cu tâlc și vorbe fără duh
Aud că-s zise clar pe nu știu unde,
Și drumul lor, în formă de văzduh,
Se-ntrec în străluciri ce le ascunde.

Între un tot și-un mare mai nimic,
Sunt de văzut prea multele repere
Ce între ele chiar se contrazic
Perpetuând absurduri efemere.

Așa-i acum... Altfel va fi un tot,
Ce-n miez de iarnă vară conturează,
Vara în care spune-vei că pot
Fiind, să fiu, și cel ce îmi urmează.

Că va veni din nou o zi cu noi,
Și vom trăi în doi o nouă noapte,
Dornici mereu de multe alte fapte,
Denominând ce-nseamnă viața-n doi.

Pierdut de gând

Caut un gând prin multele ce-mi vin
Dintr-un neant cu legi ce mie-mi scapă,
Pe care, uneori, nu le rețin
Când în tiparul meu nu pot să-ncapă.

Găsesc, din nou, în jur, dezamăgiri,
Prin întrebări spre fapte-ndreptătoare,
Dar cu nuanța unor înjosiri,
Mândriei, întru tot, folositoare.

Rar, foarte rar, se văd cei ce-nțeleg
Că o enormă vină le-aparține,
Că nu, cel ce zic ei, e rău sau bleg,
Ci ei, sunt tot, o cauză în sine!

Cei ce ucid se plâng că sunt uciși
Și plânge-n ei orgoliul, cu furie,
Văzându-se-n principii compromiși,
Lipsiți de-a dominării bucurie.

Puțin mai are rostul sens real,
Puțină e normala acceptare,
Și tot mai mulți se lasă duși de val,
Iar omul mic se crede tot mai mare.

Un tobogan enorm ne e simbol,
Omniprezent în gânduri și în fapte,
De nedorit a fi măcar domol,
Sfetnic de zi și, mai ales, de noapte.

Caut un gând... Încerc să redevin
Al meu, în primul rând, cu bune, rele,
Cu clar alesu-mi drum întru destin,
Și ochii, mai mereu, pierduți spre stele.

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...

Poveste de colind

Multe ți-aș spune de-aș avea cuvinte
Care să fie, spuse, un întreg,
Că dincolo de ce îmi am în minte
Am și simțiri ce altfel înțeleg.

În tine văd eterna frumusețe,
Detaliul, definit, e ca un tot
Care începe, iarăși, să mă-nvețe
Să știu ce vreu, și ce, firește, pot.

Anii-ți puțini mă fac să am răbdare,
Stând să aștept al clipei prag sortit,
Când noaptea vei dori-o cât mai mare
Și-ți vei dori să fiu neobosit.

Știu că mă ierți când îți mai fur privirea
Văzând, de multe ori, cum te privesc,
Dar nu am cum să nu-ți admir uimirea
La gândul că, în taină, te iubesc.

Și, bine știu, că noaptea, fugi în vise
Ca, inocent, să poți să mă convingi
Că faptele de gânduri sunt prezise,
Dar ți-ai dori, al vieții foc, să stingi.

Faci pași mărunți, lăsându-te-n uitarea
Unui trecut de care te ferești
Ce l-ai crezut tot una cu-ntâmplarea
Că va fi dat, în zori, să mă-ntâlnești.

Încă așa trăim și vremea trece,
Nehotărârii vamă grea plătind,
Toamnei cerându-i, dacă vrea, să plece,
Dându-ne iernii-n versul de colind.

Firească deșertăciune

Ce vremuri ne sunt date să trăim...
Și noi, ca oameni, n-avem pic de vlagă,
Ne este ura, zi de zi, mai dragă,
Și, zi de zi, mai mult ne-o întărim.

Nimic din ce n-avem nu e de preț,
Aplaudăm spectacolul ce leagă
Pe-acela care, uneori, reneagă
Privirea, către alții, cu dispreț.

Ni-s bucurii banale răzbunări,
Având credință-n lauda deșartă,
Ce ni-i indusă azi cu marea artă,
Ca lait motiv al noii adaptări.

Orgoliul ni-i îndemn de a lovi
Oricum ar fi, prin față sau prin spate,
Arme de luptă iar sunt dezgropate,
N-avem nicicum de ele-a ne feri.

Trăim într-un format expectativ,
Banal și sărăcit de argumente
În care, prin nimicuri evidente,
Tot căutăm să ne scuzăm lasciv.

Ne dăm mereu exemplul cel mai bun
Mimând, cu scop, reala-ngăduință
Și tot cităm din drafturi, cu credință,
Accentuând momentul oportun.

Și viețuim, luptând, și tot luptând,
Cu tot ce spunem noi că nu e bine,
Negând că un dezastru ne-aparține,
Mințiți fiind de propriul nostru gând.

Presimțământ de amintiri

Îți amintești, cumva, ce am să-ți spun,
Când vei uita că azi îți sunt departe
Și nu vom mai putea să stăm deoparte
De adevărul rostului comun?

Știi cum va fi să-mi spui că e plăcut
Să uiți de-a zilei multă încordare,
Punând accent pe prag și pe hotare,
Pe consistența simțului acut?

Sau poate vezi cum sânii-ți, tresăltând,
Mi te vor da speranță de-mplinire,
Făcând să îmi tot fii motiv de gând,
Trăind cu tine clipe de iubire?

În tot acel noian de freamăt pur,
Când mă cuprinzi și sunt un tot în tine.
Îți amintești, cum sincer, și matur,
Vei motiva întoarcerea-n destine?

Iar când va fi al nopții miez, trecut,
Oare mai știi, cu ochii înspre stele,
Cum, resimțindu-ți visul renăscut,
Îți vei dori, pe veci, să fii ca ele.

Te-ntreb de-ți amintești, și am curaj
Cu tot ce-mi amintesc să ies în față,
Ca nu cumva să crezi că-i un miraj
Timpul trezirii tale-n altă viață.

Nici mie nu îmi las, să mă mai mir,
De lipsa unor clipe de-așteptare,
Când nici nu știu de unde mă inspir,
Părându-mi totul doar continuare.

Îmi amintesc destule... și tot sper,
Că toate-ți sunt deja în amintire
Și clipa ne va fi doar un reper,
Al regăsirii noastre prin iubire.

Orologiu de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...