Convergenta prezență

Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.

În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.

Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.

Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.

Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.

De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.

De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.

Revanșa ca protest

Din noaptea ce-a trecut n-am nici un rest,
Nu ai pe ce să mai îmi pui dobândă,
Firesc va fi să spui că-ți știi flămândă
Dorința ce o ai... Și-ar fi onest...

Dintr-o țigară trag un ultim fum...
Prostii din care unii fac paradă,
Noaptea s-a scurs... Zorii de zi-s dovadă,
Nici tu nu știi ce-ai vrea să spui acum.

Accentu-i pus pe ceea ce-am trăit,
Nu pariez pe științele oculte,
Nu vreau să te îmbăt cu vorbe multe,
Ce va urma deja-i pecetluit.

Tu ai un drum, la rândul meu, un drum
Mă duce când aproape, când departe,
Vei spune uneori că ne desparte,
Dar n-ai să fugi... la fel ca și acum.

Mi te vei da, din nou, în zori de zi,
Grăbită mult de treaba ta lumească,
Spunându-mi că-i normală și firească,
Voind să cred că nu mă poți iubi.

Iar când va fi, prin ploaia ca un fum
Margini de drum să ne găsim oprire,
Împreunați, venind din rătăcire,
Mă vei avea, spunându-mi, "Vreau acum!".

Nu va mai fi motiv de nici un rest,
Vei spune însă tu că-mi ești datoare,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Promit revanșa ca și clar protest.

Denunț de mascaradă

De voi pleca nu-nseamnă că renunț,
Nici nu îmi iau motiv inconștiența,
Ci, pur și simplu, vreau să simt esența
Urmărilor cu sensuri de enunț.

Nu pot trăi sub lupă, nu încap
Într-o atât de minimă dovadă,
Fără forțări, spre infinituri scap,
Și tot denunț a vieții mascaradă.

Mereu vânat de-a vieții aventură
Mirării, timp de-a fi, nu i-am lăsat,
Dar mi-am avut seducerii măsură
Și de întoarceri m-am lăsat purtat.

Plecarea mea nu-nseamnă că lipsesc,
Din ziua ce va-ncepe-o eră nouă,
E doar un gând normal și omenesc,
În rătăcirea pașilor când plouă.

Când soarele se-aprinde nemilos,
Răcoarea umbrei fi-va o dovadă,
Că prin destin eu merg mereu pe jos,
Și nu pun nici un preț pe mascaradă.

Plecat voi fi cât nu va fi o veste
Cu iz de rost, de sens și clar motiv
Ce deturna-vor lacrimi și proteste,
Puse în seama visului captiv.

Când voi pleca puține am să spun,
Ca timp să am de lumea nesfârșită
Să simt de-mi e plecarea un surghiun
Sau mare aventură consimțită.

Tot amintindu-mi punctul culminant,
Urmarea lui având-o drept dovadă,
Voi înscena o prindere-n flagrant
Ca să demasc a morții mascaradă.

Gonit mereu de prea lipsita-mi teamă
Și, pas cu pas, de vise-nflăcărat,
Din Cer am să trimit o telegramă,
Să spun că mă întorc neapărat.

Personalizare-n Odisee

De-acum îți spun că ești a mea sirenă,
Sunt un Ulise naufragiat,
Ies din scenariu, ies de tot, din scenă,
De-a vieții Penelopă am uitat.

Când ți-am urmat chemarea din Itaca,
Dezis de oameni și dezis de zei,
Nu prea știam ce rosturi are joaca,
Nici că-i voi da, cândva, real temei.

Când tu spuneai că plaja-i casa noastră,
Eu îmi purtam privirile în larg,
Vedeam că marea încă e albastră
Și nemișcat al pânzelor catarg.

Acum privesc, în nopțile cu lună,
Când mă îndemni să urc, și să cobor,
Alt adevăr al vieții împreună,
Un drum altfel, de-a fi nemuritor.

Ca asta-i viața, știu, și nu îmi pasă
Dacă îmi pun în față alt urcuș,
Și calea-mi este prea neînțeleasă
Fiindu-mi crucii simplu cărăuș.

Vom fi știuți, vom fi ca o legendă,
Unor altfel de țărmuri băștinași,
Trecuți de pragul ce oricând suspendă,
Celor mai mulți, speranța de urmași.

Vom fi părtași în tot mai multe fapte,
Gustând din fructul mult prea interzis,
Fiind sirenă noapte după noapte,
Fiindu-ți, nici vânat, nici compromis.

În Odiseea, ce va fi rescrisă,
Vom fi, ca principali, doar noi, eroi,
Iar când va fi să fie interzisă,
Pleca-vom într-o lume de apoi.

Perpetua continuare

Din contradicții mari idei apar,
Și multe-n vad și matcă se așează,
Și adevărul pur se detașează
De al mândriei, ucigaș, viespar.

Multe contururi sens de-ntreg își vor,
Iar uneori făptură să devină,
Încorsetând în falduri de lumină
Trecutul scris la timpul viitor.

Vorbe cu tâlc și vorbe fără duh
Aud că-s zise clar pe nu știu unde,
Și drumul lor, în formă de văzduh,
Se-ntrec în străluciri ce le ascunde.

Între un tot și-un mare mai nimic,
Sunt de văzut prea multele repere
Ce între ele chiar se contrazic
Perpetuând absurduri efemere.

Așa-i acum... Altfel va fi un tot,
Ce-n miez de iarnă vară conturează,
Vara în care spune-vei că pot
Fiind, să fiu, și cel ce îmi urmează.

Că va veni din nou o zi cu noi,
Și vom trăi în doi o nouă noapte,
Dornici mereu de multe alte fapte,
Denominând ce-nseamnă viața-n doi.

Pierdut de gând

Caut un gând prin multele ce-mi vin
Dintr-un neant cu legi ce mie-mi scapă,
Pe care, uneori, nu le rețin
Când în tiparul meu nu pot să-ncapă.

Găsesc, din nou, în jur, dezamăgiri,
Prin întrebări spre fapte-ndreptătoare,
Dar cu nuanța unor înjosiri,
Mândriei, întru tot, folositoare.

Rar, foarte rar, se văd cei ce-nțeleg
Că o enormă vină le-aparține,
Că nu, cel ce zic ei, e rău sau bleg,
Ci ei, sunt tot, o cauză în sine!

Cei ce ucid se plâng că sunt uciși
Și plânge-n ei orgoliul, cu furie,
Văzându-se-n principii compromiși,
Lipsiți de-a dominării bucurie.

Puțin mai are rostul sens real,
Puțină e normala acceptare,
Și tot mai mulți se lasă duși de val,
Iar omul mic se crede tot mai mare.

Un tobogan enorm ne e simbol,
Omniprezent în gânduri și în fapte,
De nedorit a fi măcar domol,
Sfetnic de zi și, mai ales, de noapte.

Caut un gând... Încerc să redevin
Al meu, în primul rând, cu bune, rele,
Cu clar alesu-mi drum întru destin,
Și ochii, mai mereu, pierduți spre stele.

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...